Strategii falimentare pe termen lung

joi, 18 iulie 2013

An de an competiţiile sportive încearcă să-şi menţină sau chiar să-şi crească audienţa.
Cum anume? Păi introducînd niveluri de dificultate sporite.

În ciclism cel puţin strategia asta e foarte vizibilă :
în Le Tour 2013 i-au pus pe salahorii ăia de ciclişti să treacă în aceeaşi zi de două ori peste Alpe d'Huez.
Şi pentru că astfel pragul de sensibilizare (şi de interes deci) al publicului a mai crescut cu un vârf, la anul cicliştii vor trebui să treacă fie de trei ori peste Alpe d'Huez, fie să-l treacă o dată, dar pe o singură roată.

Problema e că cealaltă componentă a ecuaţiei nu sporeşte în acelaşi ritm, an de an.
Capacităţile umane, fie ele şi ale unui ciclist de performanţă, nu urcă anual cu un vârf.

Limitele fizice se menţin cam în aceiaşi parametri, în schimb organizatorii pretind cu fiecare tur mai mult, mai greu.
Iar noi, public, ne mirăm ipocrit că sportivii se dopează.
Ori ipocrizie, ori prostie. Sau o combinaţie a celor două.

Pragurile de sensibilitate diferă. Eu public, tu ciclist, ei organizatori.
Nouă ne descreşte interesul faţă de ceea ce am văzut deja, cicliştilor le stagnează capacităţile corpului.
Organizatorilor le creşte foamea de bani, aşa că şi cicliştilor trebuie să le crească măcar pragul de dopaj, dacă tot limitele astea omeneşti se încăpăţânează să rămână neschimbate sub indiferenţa publicului obişnuit să i se dea mereu mai mult.  Mai mult, nu mai curat!

Şi da, eu una prefer să rămân cu acelaşi nivel al admiraţiei pentru Lance. Tot noi ca public şi ei ca organizatori creăm toţi campionii ăştia pătaţi, măcar să ni-i asumăm!


2 comentarii:

Ioan Mihnea Marinescu spunea...

In primul rând, bună ziua.
Sunt în totalitate de acord cu tot ceea ce este scris în acest articol.
De la an la an traseul devine mai dificil; astfel publicul este mai interesat, așadar, numărul telespectatorilor crește; și în acest mod minutul de publicitate se scumpește.
Să nu mai menționăm faptul că orice Tur al Franței măsoară, ca distanță parcursă pe șosea, aproximativ 3000 km. La această distanta adăugați faptul că un ciclist nu participă doar în Le Tour, ci și în alte curse, precum: Paris-Nice, Turul Elveției, clasicele, eventual un alt tur de 3 săptămâni, etc. Evident, în timpul sezonului, orice rutier face antrenamente zilnice, atunci când nu este implicat într-o cursă. Astfel se ridică întrebarea: cum poate un singur om să depună un asemenea efort fizic susținut, mai multi ani la rând? Colac peste pupăză, să și facă performanță. Oare, simpla propoziție: ,,Este profesionist" oferă un răspuns suficient de concludent? Eu cred ca nu.
Insă, vina nu este numai a celor implicați în acest sport, fie în ce fel; ci vina este și a nostră: ,,Tot noi ca public creăm toţi campionii ăştia pătaţi". Iar pe cei care nu sunt de acord, ii invit să facă un scurt exercițiu imaginativ: cum ar fi un Tur al Franței de o săptămână și jumătate; cu etape scurte, ca și distanță, dar parcurse încet; și cu ascensiuni abrupte dar urcate foarte greoi.
Si să mai adăuga ceva: dopajul nu este doar în ciclism, el este în toate sporturile. In ciclism se face mai mare tam-tam pentru că, comparativ cu alte sporturi, controlul este mai strict, chiar și așa insuficient de strict per total. Imaginați-vă o Olimpiada în care nu s-ar stabili niciun nou Record Mondial. Să nu mai vorbesc despre tenis, fotbal, etc.

aditza spunea...

Mie mi se pare normal sa fie ceva diferit in aceasta competitie. Mai ales ca formatul competitiei suporta schimbarile. Dopajul este o problema a concurentilor slabi sau neatenti, dar tot dopaj se numeste. Cei care o fac cu buna stiinta, inseamna ca vor sa-si depaseasca limitele incalcand regulamentul, iar asta nu mi se pare deloc un procedeu curat.

Trimiteți un comentariu